Un plan diabolic

Așa cum făcea de obicei, Elisa mă teroriza cu criticile sale, cu acuze nefondate sau bazate exclusiv pe bârfe. O urmăream neliniștit și nervos, normal, căci mă scotea din sărite. Ea era femeia lângă care dorisem să trăiesc. Dacă regretam asta? Sincer, în astfel de momente, da.

Dar ce mai puteam face acum? Aveam trei fetițe și presiunea familiei mă apăsa cumplit. Iar ea, în loc să-mi facă viața suportabilă și să-mi asigure un climat de liniște acasă, culmea, mă provoca constant. Îmi distrugea echilibrul și mă făcea, deși nu doream, să o urăsc. Credeți-mă însă, o iubeau pe această femeie, mama copiilor mei. Cândva, ea reprezentase totul pentru mine.

Mi se frângea inima când mă gândeam la viitorul nostru. Puteam oare să rămânem împreună, uniți? Pentru cât timp? Dar Elisa se simțea o servitoare, o soție neglijată (cel puțin asta îmi reproșa permanent), o femeie care își pierdea zi de zi visele. Și eu? Eu ce simțeam? Asta nu o interesa.

Mă chinuia. Acasă, eram alt om. Poate de aceea făceam tot posibilul de a sta departe de familia mea. Orice pretext era bun. Povara de a fi umilit de ea mă distrugea și de fapt mă îndepărta de ele. Poftele mele nu se mai justificau în acel loc, unde soția mea părea să fie suverană. Plânsul său cu suspine nu avea decât darul de a mă irita. Îi era frică să nu o las baltă și să crească ea singură fetele. Asta era marea sa obsesie și nu s-a sfiit să mi-o spună.

Dar la ce bun? Eu unul, vă jur, nu mă gândisem atât de departe. Divorțul nu mă interesa în niciun fel, tocmai pentru că prin asta aș fi abandonat orice luptă față de care mă simțeam dator. Sunt un om responsabil, un tată conștient de rolul meu (chiar dacă soția mea nu dorea niciodată să recunoască  acest adevăr).

Elisa nu voia să creadă ce-i spuneam și mai degrabă apleca urechea spre bârfele pe care i le spuneau prietenele sale, niște mironosițe intrigante, care numai de asta stăteau în viața lor. Nu aveau alt scop! Printre ele, era una, Mariana, căreia îi plăcea să bage fitile, cum se spune și să distrugă căsniciile cunoscuților doar așa, de amorul artei. O ticăloasă! Cu astfel de personaje s-a înconjurat soția mea și se credea grozavă în compania lor. Nu puteam să cred.

Întotdeauna i-am spus că aceste prietene o vor duce la pieire. Mai rău, că ne vor distruge, mai devreme sau mai târziu. Numai că ea m-a luat mereu în derâdere și le-a ascultat pe aceste femei periculoase (nu știu de ce). Cum a putut să cadă în plasa lor, habar n-am. Într-o zi, se trezea cu capsa pusă (“montată” de una din acestea) și mă suna la serviciu, pentru a mă acuza de ce-i mai rău. Firește, nu se oprea totul aici. Abia ce o aștepta să ajung acasă, pentru a relua totul, cu o și mai mare vehemență.

Motivele erau puerile iar acuzațiile sale, repet, lipsite de vreun fundament! Dar ce conta? Important era că ea credea în ele și că eu eram calul ei de bătaie (și asta de față cu fiicele noastre, cel mai adesea). Elisa punea o presiune formidabilă pe mine, în scopul de a mă distruge psihologic și de a-i ceda.

Într-o seară, mi-a spus:

- Trebuie să privim lucrurile în față. Tu nu ești de mine.

- Nu sunt?

- Nu.

- Vrei să spui că nu te iubesc? Că nu te merit?!

- O, a făcut ea, n-am să mă spânzur dacă te voi pierde! Fetițele noastre au nevoie de un bărbat eficient, înțelegător și bun.

- Ce urmărești tu, Elisa? am întrebat-o atunci ferm. Ce vrei, de fapt?

- Ce vreau?! a îngânat , de parcă nici ea nu știa exact.

- Da. Să divorțezi?

- Vreau... vreau să-mi acorzi atenție... să nu mai vorbească lumea că umbli cu târfe.

- Eu? Crezi că ți-aș fi infidel?

- Așa cred, bărbate.

- Ele ți-au băgat asta în cap.

- Nu te mai lua de ele, ca o scuză... Mai bine ai fi sincer și mi-ai spune cu cine umbli și ce faci tu, când noi te așteptăm cu sufletul la gură acasă.

- Ah, așa e, am uitat... ești soția ascultătoare și fidelă, mai presus de orice bănuială.

- Da. Te miră?

- Mă întreb dacă ai pus la punct, împreună cu ele, tot scenariul. Poate mi-au găsit și un înlocuitor de nasul tău.

- Poate... a zis ea râzând.

- Și cine a făcut asta? Poate de-alde Elena. Că ea este bună la comploturi.

- Nu te lua de prietena mea cea mai bună, Doru. O urăști, știu asta.

- Și n-ar trebui?

- Ea mi-a stat mereu aproape.

Atunci, cu un ton disperat, am izbucnit:

- Și eu nu?

- Știi dragă, tu când ești, când nu. Te faci nevăzut tocmai când am mai mare nevoie de tine. Auzi? Ți-ai putea da seama că ne prăbușim... căsnicia, familia, chestiile astea nu te ating?

- Tu, tu începi întotdeauna totul, inutil! i-am replicat eu. Atât de multe certuri... De ce? Cui folosesc, Elisa? Nu vezi că cineva vrea să ne fie rău? Ești manipulată, draga mea soție. Și nu știu de cine.

- Crezi? a țipat ea.

- Mda... ești foarte mult manipulată. Te joacă pe degete.

În acel moment, am simțit un fel de eliberare. Parcă nu îmi mai era teamă de nimic. Elisa m-a privit cu iornie, însă a căzut pe gânduri. De fapt, nu avea răspunsuri la acele acuze formulate constant împotriva mea. Nu avea nicio dovadă, nimic. Se îmbăta cu vorbe spuse de prietenele sale care, repet, nu făceau decât să învenineze atmosfera din familia noastră.

Erau conflicte născute artificial, însă într-un scop precis. Aveam dușmani. Nu doar eu, ci mai ales ea. Scopul rămânea însă obscur. Deodată, soția mea a răsucit cuțitul în rană și mi-a spus:

- Voi divorța!

Chipul său exprima o voință de neclintit, care m-a uimit. Era pentru prima oară când realizam că nu glumea. Elisa fuma țigară după țigară și nu contenea să tacă. Mă acuza direct, mă jignea și credea cu certitudine că avea acest drept! La un moment dat, am oftat și sătul de situație (căci nu vedeam nicio ieșire), i-am răspuns:

- Bine, dacă tu așa vrei.

În burtă am simțit o căldură intensă, ca un leșin. Forțase nota și nu cred că se aștepta la o asemenea replică din partea mea. Deși ținând cont de câte mi-a făcut zi de zi, cred că ar fi trebuit să se cam aștepte. Sunt un om răbdător și calm, însă nu la infinit. Soția mea s-a potolit ca prin farmec, însă îi scăpase porumbelul din gură, cum se spune.

- Cred totuși că ar trebui să ne mai gândim, a zis ea într-un târziu.

- De ce, Elisa? Tu ai decis deja și nu te interesa părerea mea, nu-i așa?

- Și fetițele?

- Rămân la tine, așa mi se pare normal.

Abia în acest moment s-a înnegrit la față. Tremura vizibil, nu se mai putea controla. Făcuse o mare greșeală și acum se dădea de ceasul morții să repare ceea ce stricase (inconștient sau nu). Între noi fie vorba, am luat totul ca pe o glumă proastă, însă ea nu trebuia să știe ce gândesc cu adevărat. Am lăsat-o deci să creadă că le voi lăsa baltă și că voi băga divorțul. Poate că-mi ajunsese și mie... Soția mea a schimbat tonul și s-a transformat subit cu 180 de grade, spre marea mea satisfacție.

Jocul său nesăbuit mă pusese în mișcare. Am făcut un pas important, a doua zi: mi-am luat lucrurile și am plecat la fratele meu (care este căsătorit), doar pentru a o speria. Elisa era de acum cu adevărat șocată. Nu crezuse că o voi lăsa cu fetițele și se ruga de mine, culmea, să o iert. Țipa și plângea, era în stare să-mi stea în genunchi. Cu o voce calmă, i-am explicat că era mai bine să stăm despărțiți (măcar pentru o perioadă). În fine, nu a avut încotro și s-a resemnat, a înțeles. Mersese mult prea departe. Până și ea a recunoscut, jenată.

Inima îmi bătea cu putere. Elisa mârâia și mă ruga s-o iert, dar eu am ținut-o pe a mea, cu cea mai mare fermitate. Am vrut să-i dau o lecție, nu să o las baltă cum a crezut. Îmi iubesc fetițele și nu aș fi conceput să le las pe drumuri, pentru că mama lor o luase razna. Aveam sufletul frânt și.... m-am dus.

Ele plângeau. Le-am lăsat plângând și mă durea, sincer vă spun. Dar Elisa avea nevoie, da, de o lecție dură. Îi era frică de necunoscut, se vedea de la o poștă. De ce se comportase atunci absurd tocmai cu cel care o hrănea? O lege spune că nu trebuie să complotezi împotriva celui care te hrănește. Iar soția mea tocmai asta a făcut, cu premeditare. A căzut în jocul sadic întins de persoane din anturajul său. Ciudat.

M-am dus la fratele meu și timp de o săptămână am tăcut. Nu le-am căutat. Eram foarte supărat pe comportamentul Elisei și au avut de suferit enorm și fetițele noastre. Într-o seară, cine credeți însă că m-a sunat? Prietena Elisei. Îmi vorbea despre dragoste, despre un nou început, de nevoia unei schimbări în viața mea. Atunci am înțeles că ea pusese la cale totul, în mod diabolic. Țelul său era ca eu să rămân cu ea.

Nu-mi venea să cred urechilor. Mă înșela auzul? Cea mai bună prietenă a soției mele îmi declara la telefon cu înflăcărare iubirea sa. Simțeam că mi se oprește inima. Într-un fel, eram șocat pur și simplu. Nu voiam să cred că această femeie, în mod premeditat, pusese la cale pas cu pas destrămarea familiei noastre pentru o iubire iluzorie.

- Și Elisa, știe ce vrei tu? am întrebat-o.

- Prostule! a suspinat ea. Tu trebuie neapărat să fii al meu. Cu orice preț...

- Fabulezi... alergi după himere.

- Dar vei divorța de ea, nu?

- Nu.

- Elisa mi-a spus că vrei asta...

- Nu, tu i-ai spus asta... tu vrei asta...

- Da, mult, mult...

- Niciodată, scorpie... Femeie fără suflet.... Chiar acum am s-o sun pe soția mea, pentru a ști ce viperă a crescut la sânul său.

- Să nu faci asta...

- De ce?

- Mă voi răzbuna!!

- Pricepe: nu te vreau... Îmi iubesc soția și nu ne vei putea face niciun rău. Nici acum și nici altădată.

I-am trântit telefonul. Eram confuz. Dar m-am ținut de promisiune și am sunat-o pe soția mea, pentru a-i spune vestea. Nu s-a bucurat, vă dați seama... În acea seară, m-am întors acasă.

                                                         Doru, Valencia, Spania

P.S.- În tot acest demers anevois şi complex am fost ajutat pas cu pas de vrăjitoarea Valentina de magie neagră, expertă cu adevărat, căreia îi mulţumes enorm şi pe această cale.

Contact: 0765.200762, 0744.230099

Vizitaţi şi pagina mea de pe siteul www.vrajitoarero.com